Pana la anul 2007 nu am stiut de o traditie romaneasca adunata in putinul dar mult valorosul ei spatiu din Almasu Mare. Umbland prin pitoreasca Romanie am vrut sa ajungem la Orastie si am cotit-o pe un drum, mai cu piatra netasata, mai cu asfalt pe ici pe colo. Asteptam ca rotile sa se invarta si sa ajungem la asfaltul mult dorit.

Pana la palma de asfalt ce se zarea mai dincolo un pic, am trecut pe langa o casa ce ne-a atras atentia. Am zis sa zabovim in acel loc sa vedem ce poate adaposti acel spatiu aflat intr-o comuna adapostita sub linistea timpului pe un drum mai deloc circulat.

Curiozitatea ne-a facut vant inauntrul incaperilor si in fata usii ne-a intampinat o persoana. Un om simplu cu palmele brazdate de riduri care ne-a urat bun venit, explicandu-ne totodata ca nu-i intamplator ca am ajuns pe acolo si ca modesta lui casa, nu-i decat un mic muzeu. Adevarat a grait intrucat am reusit sa vedem adunate intr-un spatiu relativ mic, o micuta frantura din traditia romaneasca a locurilor Tarii Motilor.

Ce-a putut sa impresioneze este truda cu care a strans obiectele, fotografiile, amintirile unor vremuri trecute dar prezente in acelasi timp. Le-a adunat pentru toti cei care vor sa-si relaxeze muschii ochilor, energia trepidanta din trup si auzul tot mai greoi. Am venit dintr-un vacarm care aduna in el sirene, alarme, sudalmi, tipete, urlete, inghesuiala si multe alte stresuri, pentru a trai o ora intr-o traditie ce nu ne lasa sa plecam.

Era soare, frumos, liniste si multa omenie. Un altceva si un altcineva caruia i-am promis atunci ca-i voi aduce amintire tuturor celor care vor citi despre traditional, traditie, frumos, liniste si despre muzeul Achim Emilian. Va urma.